Poate chiar dincolo de rezultatele excepționale care l-au transformat într-un nume greu pe plan mondial, microbiștii din România îl percep pe Mircea Lucescu, mai degrabă, prin prisma antagonismului său cu Steaua. Este e epopee de proporții aproape legendare acest război de-o viață între un om uriaș și o organizație, de asemenea, gigantică pentru România.
Ca jucător, ca antrenor și, apoi, combatant pe tărâmul retoricii și al ideilor, Mircea Lucescu a fost și rămâne, de peste o jumătate de secol, cel mai redutabil adversar al clubului Steaua. Ca fotbalist, a înscris zeci de goluri în derby-urile cu „roș-albaștrii”. Ca antrenor, a ridicat o contrapondere despre care nu se credea că e posibilă în calea mecanismului brutal prin care familia Ceaușescu subjugase fotbalul românesc în anii ”80.
După Revoluție, revenit din Italia la Rapid, Lucescu a redeschis frontul ostilității cu Steaua, punând capăt unei serii de șase campionate consecutive câștigate de formația din Ghencea. Spiritul său combativ, competența excepțională în profesia sa, vocația de organizator și determinarea de a folosi împotriva Stelei chiar armele cu care aceasta instalase dominația asupra României au schimbat fotbalul intern, injectându-i o doză de interes și energie din care s-a hrănit mulți ani.
Pe de altă parte, această rivalitate cu Steaua a împărțit publicul din România în două: cei care îl apreciază pe Mircea Lucescu și cei care-l urăsc. O ură izvorâtă în primul rând din teamă, pentru că mulți dintre suporterii steliști știau că Mircea Lucescu este un adversar neîmpăcat și neîmblânzit.
Toată această rivalitate nemaipomenită are la origine, însă, un episod povestit chiar de Mircea Lucescu în debutul cărții autobiografice „Mirajul gazonului”, apărută în 1981.
Enigma acestei energii care l-a animat de-a lungul deceniilor în lupta cu Steaua este deslușită de rândurile așternute chiar de Lucescu: „Visul copilăriei mele fusese să devin stelist. Rămăsesem cu gândul la pasele lui Onisie, la centrările lui Tătaru, la loviturile de cap ale lui Constantin, din primul mare meci al vieții mele: Steaua-Vorwarts Berlin în 1957. M-am prezentat la o selecție pe fostul teren al CCA-ului, din Bulevardul Ilie Pintilie, dar am fost respins. Fusese o selecție, cum încă se mai fac și azi la unele cluburi, care n-a ținut seama de pasiunea mea pentru fotbal. Văzându-mă mic și slăbuț, Romeo Catană, responsabilul de atunci al copiilor steliști, m-a așezat în poartă. Din nefericire pentru mine, echipa în care evoluam era mai bună, domina categoric, iar eu n-am avut posibilitatea nici măcar să pot arăta că știu să așez o minge pentru degajare, pe colțul careului de 6 metri. Și astfel am fost refuzat. Voi ține minte această umilire, fără însă a putea renunța la simpatia mea pentru CCA, mai târziu Steaua. Peste ani, faimoasele meciuri derby Dinamo-Steaua mi-au oferit prilejul revanșei. De fiecare dată, involuntar, îmi aduceam aminte de gestul lui nea Romeo, făcându-mi semn să ies din cercul celor aleși. Așa se face, poate, că multe din golurile mele împotriva Stelei, peste 25, în jocuri amicale și oficiale, uneori decisive, purtau în ele un pic din necazul și mânia copilului refuzat. Erau jocuri în care n-aveam nevoie de mobilizare, în care nu mă interesa echipa, pasa sau concentrarea, ci doar jocul meu și golul…”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER